astept.

shhhhhhhhh!!!!!!!!
astept sa se intample ceva mirobolant pentru ca lancezesc si imi displace starea asta, iar trenul noului trebuie sa soseasca odata si odata, peronul este aglomerat de doleantele mele in ce-l priveste, de nerabdari, de intrebari, de sperante. asa ca, va rog sa faceti liniste, vreau sa aud locomotiva din timp ca sa stiu cand sa o iau la fuga spre alte locuri unde schimbarile nu survin nicicand si sa ma pot fauri blamul propriu in aceeasi acalmie cu care v-am obisnuit. de fapt, ar trebui sa ma misc, sa rad, sa plang, sa traiesc, dar actiunile astea necesita cauze, asa ca o sa astept sa se intample ceva mirobolant.

trigonometria.amintirilor.

amintirile mele sunt pura trigonometrie.

existenta imi este un sistem ortogonal de axe determinat de o dreapta a timpului si una a eului meu. punctul de concurenta, originea sistemului se numeste viata.

prezentul, fiinta mea, ceea ce sunt acum sau ce pot fi in clipa aceasta, este asezat in primul cadran sub forma unui punct ai carui proiectii sunt duse pe cele doua axe.

simetricul fata de originea axei este o alta forma a trairilor mele, dar de aceasta sunt cele anterioare, sunt aducerile aminte, sunt lucruri corelate momentului de fata si dovedesc cel mai important lucru din lumea: faptul ca prin intermediul amintirilor pot fi simultan in doua locui, in prezent si in trecut.

flori.de.insomnie.

3:37 am.

imi place somnul, imi place starea aia de confuzie ce ma incearca diminetile si imi plac visele de orice natura ar fi ele. pe cale de consecinta, imi displace insomnia. nu ii gasesc temei si am nevoie de orele acelea de inconstienta.
presupun ca totul deriva din grijile adunate. paradoxal, sunt convinsa ca pot sa scap de ele cu ajutorul unui somn ca de prunc in bratele calduroase ale mamei.

si totusi.. are un ceva noaptea aceasta. ma sperie. vreau sa fie 7:30 dimineata cu o revista si o cafea amara si sa nu fi citit headlineurile presei de astazi. de acum, chiar nu o sa adorm.. o sa mai adaug un “de ce?”.. o sa imi spun ca este o tragedie imediat dupa ce as cataloga gestul drept prostie..

blestemata de “libertate totala…”

de cate ori..

….sa visezi acelasi lucru astfel incat visul sa se implineasca?

incep.

caut pe cineva care sa vanda vise la colt de strada. .
le cumpar cu cuvinte.

a fi rob.

v-ati gandit vreodata ce inseamna sa fiti considerat un obiect, sa se faca abstractie de sentimentele voastre, de faptul ca sunteti fiinte umane, de faptul ca respirati acelasi aer ca si cei ce va distrug autonomia existential? v-ati ganfit cum ar fi sa se dispuna de voi astfel incat singurele legalitati acceptate de o societate sa faca referinta la legea talionului?

summer.

ma uitam indelung la o reclama. ca sa fiu exacta, reclama la mango [ photo. ], colectia semnata de mila jovovich, fotografia cu ea imbracata intr-un outfit superb, intinsa pe nisip, marea pe fundal. privirea ei incita la visare. se reflecta in ea toate atributele verii. asta a fost primul semn ce m-a convins ca vara chiar e pe-aici si nu este vorba doar de bucurestiul mult supraincalzit de poluare si aglomeratie.

al doilea semn a fost somnul de dupa-amiaza ce-a urmat unei plimbari lungi, unui dus refreshing si unei lecturi superficiale. stiu ca dupa ce ma voi trezi, voi da un randament uluitor la invatat alaturi de cei 2 l de nestea si o ciocolata. (sau asta se intampla doar fiindca e vorba de criminologie :-/ )
fara indoiala ca este stupid sa fii student si sa ai examene vitale in perioada asta a anului? e un cliseu, stiu, dar si eu ma gandesc la …. valurile marii. mai exact, la mine in apa marii, in contextul cu care m-am obisnuit. vreau sa vina august, vreau sa se incheie revarsarea de nervi, conversatiile ce pornesc de la un vis si se termina ca un cosmar.
in alta ordine de idei, mie imi place vara:)

will.

nu-i asa ca e superb sentimentul sa stii ce vrei? exact, concret, fara abateri, fara sa te lasi ispitit de alte cai ocolitoare care promit sa te duca in acelasi punct, fara gravitatie inutila in jurul unei problematici vitale, fara compromisuri care sa lezeze interesul in stare pura, fara ganduri altruiste cu dedicatie speciala, fara pauze care sa alunge intr-un fel sau altul dorinta de a reusi.
desigur, un umar ca punct de sprijin este binevenit, la fel si un gand inuitiv alaturat celei mai convingatoare si netulburate ratiuni, si un cuvant, fie el tastat, fie soptit in receptorul telefonului, fie rostit cu incredere de un chip pe care il privesti cu drag.

si totusi, cand esti pe cont propriu in procentaj maxim, ai parte de o satisfactie nemarginita. astept si eu sa simt starea asta revoltandu-se in mine, vreau sa ma recompensez cu zeci de carti cumparate pentru ca…am reusit ce mi-am propus. vreau sa sarbatoresc cu un vin rosu si pizza (lucru pe care nu l-am facut niciodata; ultimele succese au insemnat ciocolata calda.) pe de alta parte, nici nu imi place sa vorbesc despre ce as vrea sa fac ori despre ce fac. mi-e frica de “jinxing it”. asta nu ma impiedica sa imi asum vise, sa risc. toti ar trebui sa afaca asa. premiza unei victorii sigure dauneaza, pe de o parte, vointei ulterioare, puterii de a crede in tine. moderatia, echilibrul pot fi cheia succesului. la fel se intampla si cu acceptarea unor defecte, caci, te accepti pe tine, inseamna un punct in plus in ce priveste autocunoastere. totul se incheie cand tu hotarasti ca ai incheiat povestea, ca te-ai lasat invins si ca nu vrei o continuare astfel incat sa dovedesti ceea ce poti cu adevarat. da, astazi sunt o optimista semi-realista. si da, e superb sentimentul sa stiu ce vreau, sa fac ce vreau si sa obtin ce vreau.

ideile mele danseaza!

ideile mele zboara. se invart in cercuri si cad. le culeg cu grija si le asez in agenda cu scopul precis de a ma uita la ele, de a le gasi un loc in tot peisajul asta al orelor de somn lipsa.
dupa examenul de azi, de altfel prea putin tragic, mi-am adus aminte ce viteza am la procesat si transcris rezolvarile ce mintea mea le coace cand dau o lucrare importanta. desigur, nu mi se intampla intotdeauna. insa, este asa o senzatie de placuta, o adrenalina subtila, eventual si un strop de narcisism, caci, deh,am reusit sa termin prima si am invatat cu 12 ore inainte. ma face sa fiu mai sigura pe mine. primul meu 10 in capat a fost la matematica in clasa a 8a, iar lucrarea a terminat-o prima. in curtea scolii eram eu confuza si n profesori si parinti care ma intrebau daca mi s-a facut rau. la fel si la bac la fizica(f3 ), la fel si la istorie si la alte n olimpiade si teze. pacat ca starea se aplaneaza dupa ce predau lucrarea si sunt intrebata cu uimire “deja ai termnat??”. da, am terminat si tot ce vreau este sa ies cat mai repede din incinta facultatii, sa alerg spre metrou, apoi sa spre casa, apoi spre pat si sa dorm. ai mei parinti mi-au repetat de multe ori ca “graba strica treaba” si asa e. mi s-amai intamplat sa uit cate un subpunct in cursa mea spre rezolvare, dar ce nu stiu ei este ca in clasele primare, domnul invatator punea 10 la cei care terminau primii cate o compunere, problema, etc. de atunci, cred, am invatat sa lucrez in viteza. daca sunt presata de timp, totul iese superb. regret ca ideile alea ce roiau ca albinutele acum dorm. or sa se trezeasca pana pe 28, sunt sigur de asta si atunci o sa le pun sa valseaze pe hartie, in pixeli si-n camera obscura a bereitte-ului meu.

asa ceva.

da, asta sunt.
si ca sa va explic mai concret toata notiunea asta, as avea nevoie de trei oameni. le-as spune un banc, unul din cele doua pe care le stiu, si as astepta reactiile lor. sa presupunem ca nu au auzit pana acum gluma. daca vor rade cu pofta, eu o sa zambesc si o sa spun altceva, posibil ceva foarte serios precum faptul ca chinezii vor sa ajunga pe luna.
daca stiu deja cum urca un elefant pe un plan inclinat sau cum gaseste un cioban o oaie pe camp, atunci vor zambi si vor schimba ei subiectul convinsi ca nu am simtul umorului.

odata, in trecutul nu foarte indepartat, aveam un prieten cu care puteam sa despic in patru orice chestiune legata de oameni, psihologia lor, povestile lor de viata, etc. acum nu mai am cel prieten si serios ca nu mai stiu de ce nu mai este prin zona concurenta existentei mele. omul acela zambea mult si foarte natural, indiferent de ce ascunda in spatele acelui suras, si sunt convinsa ca doar rostind cateva cuvinte, ar fi adus lumina pe chipul oricui. de altfel, am fost martora la cateva sesiuni involuntare de “let’s make people smile!”. il idolatrizam pt puterea de a schimba oamenii in bine, dar oricat am incercat sa imi insusesc si eu capacitatea asta, se pare ca nu am reusit. eu nu fac oamenii sa rada, dar ii ascult si le dau sfaturi, iar ceea ce obtin la schimb este un oftat din acela prin care mi se multumeste pt optimism si pt tipul dedicat ascultarii povestii lor. doar atat.