taci!

nu.

niciodata nu rosti versul visului tau astfel incat sa fie auzit de altii.

teoretizarea unui vis neimplinit.

prin neputinta mea se sadesc visari inauntrul a ceea ce vreau sa fiu si chiar inauntrul a ceea ce sunt. incercarile ce-au dat gres nu au cum sa sufere de abandonul instinctului dintai. continuarile sunt fascinante mai ales cand exasperarea prinde glas si imposibilul isi darama templul pagan, iar, invingator, posibilul incepe a-si cladi imperiul.
tot ce presupune triumful sinelui se produce treptat, e nevoie de munca elaborata, de rabdare, de sarguinta, de sinceritate fata de tine. sentimentele iluzorii n-au cum sa supravietuiasca luptei, mor de la primul atac al exteriorului, insa cele puternice, de esenta, domina frontul pe care se desfasoara batalia. invingatoare, ele nu ies la suprafata direct, dar pe chipul celui caruia ii sunt atribuite, se observa dara unui zambet fara de seaman.

si atunci, de ce sa renunti vreodata ?

totul.

“Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.”

ma.joc.

dezvolt mici obsesii cu care ma intretin apoi zi de zi, cu o placere nemarginita. cred ca asa am ajuns sa scriu, sa construiesc profiluri psihologice celor din jur si sa ii inserez in carti. oamenii cu care am venit mai mult in contact sunt asemanatori personajelor ce m-au incantat candva. insa nu ma consider o persoana a carei existenta devine cu precadere iluzorie. lumea mea e reala, este o intrupare doar a ceea ce ochii mintii si sufletului meu observa in planul fictiv.
si-mi place jocul acesta. imi place analiticul dus la extreme. la urma urmei, de ce sa nu am si eu propriul meu roman cand viata detine un teatru?

catre.galateea.

Către Galateea

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mă rog de tine,
naste-mă.

Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mă rog de tine,
naste-mă.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mă rog de tine,
naste-mă. Naste-mă.

acasa.

am incercat de multe ori sa reduc consistenta cuvantului “acasa”. mi-am desemnat ambasadori lucruri ce le am, momente, ziduri. mult mai tarziu am inteles ca “acasa” este un sentiment. tot pe-atunci am acceptat partial noul si m-am decis sa imi schimb lumea, sa ma conformez prezentului doar ca sa devin mai tarziu o nonconformista cu principii puternice. a fost o tactica inteleapta, am reusit sa imi supun durerile, dorurile mistuitoare, mi-am gasit si eu pot-pourri, am primit o lumanare parfumata, mi-am luat pinguinul de plus, cartile preferate. as fi carat fiecare cmp din odaia mea veche. am plans in noul meu cuib, am ras, am invatat sa accept, am pus resemnarea pe un soclu, am revenit apoi la luptele sinelui meu.
in zadar.
bucurestiul inca fremata a muzica proasta, praful domnea peste toti, accentul oamenilor de acolo imi zgaria timpanele. totul parea sa fie o nimicnicire. nu am mai vrut, m-am retras in cochilia mea, sulfletul meu maladiv se dezagrega. cel mai grav era ca uitasem cum sa mai lupt cu toti, cu tot, cu toate si, mai ales, cu mine. am inceput sa reconstituiesc acel “acasa” din fotografii, din amintiri, din cuvinte. mi-am adunat fortele, am privit bucurestiul prin ploaie, m-am ratacit ore in anticariate, am aflat de ce altii l-au iubit candva, in alte epoci. asa am invatat sa cred, am invatat ca pot sa imi cultiv sentimentul de apartenenta atat timp cat in mine sarut furtunile pe tampla si imi imbratisez linistile. “acasa” e doar in sufletul meu.

destinul meu sunt eu.

n-am invatat inca sa cred in destin.
as putea sa imi asum efectele ireversibile ale unei forte supranaturale, insa nu vreau sa reduc din propria mea putere si sa hranesc necunoscutul sau sa il ridic pe un soclu. mult mai mult merita oamenii locul acela aflat la inaltime cand reusesc sa desluseasca enigmele propriei existente si sa isi deseneze harta vietii in alt loc decat in palma.

poate ca de vina este narcisismul meu, accept blamul public asa cum accept sa stabilesc regulile jocului pe care l-am inceput simultan cu venirea pe lume. soarta mea se afla agatata de definirea si intelegerea propriei persoane. pentru aceste acte, ma dedic intuitiei mele, a chemarilor ce le aud doar eu, a cuvintelor. nu voi nega obiectivitatea realitatii din jur si reflectarea ei veridica in ce priveste directia mea unica, dar prefer sa tin in maini fraiele vietii, sa imi fiu lider.

sfere galbene.

mi s-a repetat in numeroase randuri dorinta de a avea perfectiunea in mainile mele, de a o admira, de a nega versul stanescian “totul ar fi trebuit sa fie sfere, dar n-a fost, n-a fost asa”.
reprezentativa imi este forma asta geometrica, sunt in ea si ea e in mine. sfere galbene: tema mea de gandire in maxim 2000 de cuvinte.

si iar e noapte, si iar ascult poezii neomoderniste si iar nu mi-e somn si inca vreau sfere.
accept un dans al ielelor doar ca sa privesc reflectia mea miscandu-se si in apa marii. asa imi par straina de mine si de absoluturi, desi ochii mei sunt “halucinati si mistuiti launtric”.. stiu ca in interiorul meu zace pentru eternitate o reprezentare actuala a celui ce mi-a stabilit regulile scrisului anticalofil si ale sufletului doritor de idealisme.

stele.

“..chiar de-ating pe-aproape pamantul cu genunchii..”

hmm.

sunt unele momente in care nu-ti mai doresti lucrul acela ce te deosebeste de animale. ce rost ar mai avea aceasta ratiune cand puzzle-ul deja terminat arata o imgaine groteasca, ceva ce te sperie, ce te repugna? nu este mult mai usor sa asezi totul asa la random si sa obtii un nimic care nu poate fi inclus nici in categoria absurdului si nici in cea a metafizicii?

ieri m-am gandit la multe lucruri ce nu imi plac, iar asta a fost o consecinta a unor cateva ceasuri ce mi-au adus bucurii mari construite din lucuri mici. cisimgiul dimineata este superb. coffee mocha bianco va ramane preferata mea chiar si dupa ce voi incerca un frozzito tabu. imi plac locurile umbroase, lacurile, lebedele, dar, in special, oamenii deosebiti. de fapt, ultimele mele doua zile au stat sub semnul lor, m-am lasat impresionata si nu doar de savoarea cefelei preferate bauta in locuri neobisnuite.

cineva imi spunea ca pe un repros adus propriei persoane, cred eu, ca reuseste sa gandeasca prea mult. o sa imi spun si eu asta, nu exista nimic pozitiv in orele dedicate intrebarilor si raspunsurilor ce mi le pun si mi le ofer. devin o persona non grata si pentru mine insami, nu doar pentru ceilalti. cred ca am obosit si mai cred ca am nevoie de parcuri si de un pic de dreptate depusa pe urmarile actiunilor savarsite de altii. si de inca o cafea buna. si de madlene.