am incercat de multe ori sa reduc consistenta cuvantului “acasa”. mi-am desemnat ambasadori lucruri ce le am, momente, ziduri. mult mai tarziu am inteles ca “acasa” este un sentiment. tot pe-atunci am acceptat partial noul si m-am decis sa imi schimb lumea, sa ma conformez prezentului doar ca sa devin mai tarziu o nonconformista cu principii puternice. a fost o tactica inteleapta, am reusit sa imi supun durerile, dorurile mistuitoare, mi-am gasit si eu pot-pourri, am primit o lumanare parfumata, mi-am luat pinguinul de plus, cartile preferate. as fi carat fiecare cmp din odaia mea veche. am plans in noul meu cuib, am ras, am invatat sa accept, am pus resemnarea pe un soclu, am revenit apoi la luptele sinelui meu.
in zadar.
bucurestiul inca fremata a muzica proasta, praful domnea peste toti, accentul oamenilor de acolo imi zgaria timpanele. totul parea sa fie o nimicnicire. nu am mai vrut, m-am retras in cochilia mea, sulfletul meu maladiv se dezagrega. cel mai grav era ca uitasem cum sa mai lupt cu toti, cu tot, cu toate si, mai ales, cu mine. am inceput sa reconstituiesc acel “acasa” din fotografii, din amintiri, din cuvinte. mi-am adunat fortele, am privit bucurestiul prin ploaie, m-am ratacit ore in anticariate, am aflat de ce altii l-au iubit candva, in alte epoci. asa am invatat sa cred, am invatat ca pot sa imi cultiv sentimentul de apartenenta atat timp cat in mine sarut furtunile pe tampla si imi imbratisez linistile. “acasa” e doar in sufletul meu.
Tags: acasa.
